Un adevărat patriot este mereu un comunist!

De-a lungul timpului, conceptul de patriotism a fost complet denaturat și murdărit de către politicienii și ideologii mic-burghezi. Ideologii de dreapta justifică toate crimele capitalismului printr-un pretins „interes național” și o așa-zisă „iubire de patrie”. Stângiștii cosmopoliți atacă patriotismul și îl declară o armă a burgheziei pentru slăbirea clasei muncitoare. Care este adevărul? Sentimentul patriotismului este cel mai dârz și profund sentiment pentru cele mai largi straturi ale societății. Iată de ce acest sentiment este folosit, vândut și cumpărat de cei aflați la putere.

Acest sentiment a fost transformat de cei bogați într-o marfă, la fel cum au făcut cu istoria, cu viața și moartea oamenilor, cu oamenii înșiși și, în general, cu tot ce ne înconjoară. Oligarhii „noștri”, funcționarii și chiar angajații de la stat sunt o dovadă vie în acest sens.

În articolul de față, care are la bază articolul publicat de editura rusă a organizației noastre, dar adaptat la contextul poporului român, demonstrăm de ce sentimentele de patriotism și mândrie națională sunt firesc întruchipate doar de comuniști.

1. Două sentimente mărețe și populare

Ce se ascunde în spatele acestui sentiment sacru, de care nu este lipsit niciun om conștient — sentimentul patriotismului? Patriotismul este dragostea față de propria patrie. Dar ce este Patria? Aici apar tot felul de denaturări, minciuni și speculații.

Oamenii trăiesc și muncesc într-un anumit mediu cultural, lingvistic, social și politic. Vorbim și gândim în limba română, suntem formați din copilărie în cultura română. Pentru noi, acest mediu există implicit, inconștient îl considerăm ca fiind natal, apropiat și pe înțelesul nostru. Asta este condiția de bază care creează în noi mărețul sentiment al patriotismului.

Cu cât un om este mai educat, cu atât cunoaște mai bine istoria țării sale, cu atât este mai mândru de paginile sale glorioase, de savanții, artiștii, muncitorii și comandanții de oști remarcabili, căci tocmai ei au creat și îmbogățit mediul pe care îl numim patrie (1).

La baza oricărei patrii stau muncitorii. Prin sângele și sudoarea lor, de-a lungul secolelor, ei au creat însăși viața patriei. Pentru a te ocupa de știință, artă, afaceri militare și politică, trebuie mai întâi să ai posibilitatea de a mânca, de a bea, de a te îmbrăca și de a avea unde trăi, iar această posibilitate a fost și este creată tocmai de oamenii muncii. Fără ei, toate celelalte se vor prăbuși, nu va mai exista nicio patrie.

Dar oamenii muncii nu creează doar viața materială a societății. Ei propulsează întotdeauna din rândurile lor savanți, comandanți și artiști remarcabili. Din viața, traiul și tradițiile lor și-au tras inspirația scriitori și poeți iluștri. Abnegația lor a salvat patria noastră în orele de încercări grele. Oriunde te-ai uita — tocmai poporul muncitor a făurit patria, direct sau prin personalitățile care s-au sprijinit pe el.

Tocmai de aceea trebuie să definim patria ca un anumit mediu social-cultural, creat de muncitorii săi. Tocmai de aceea dragostea de patrie este, înainte de toate, dragostea față de oamenii muncii din acea patrie. Și tocmai de aceea dragostea de patrie nu este sinonimă cu dragostea față de stat.

Statul poate sufoca patria, poate umili creatorii ei, poate oprima muncitorii. În acest caz, patriotismul este lupta împotriva unui astfel de stat. Istoria îi va ține minte mereu pe marii luptători germani împotriva tiraniei hitleriste, onorându-i ca pe niște patrioți.

Statul se poate afla în mâinile oamenilor muncii și, prin urmare, în mâinile patriei. Atunci statul și patria se află în unitate. Dragostea de patrie va coincide cu dragostea de stat. O astfel de unitate este numită în știință dictatura proletariatului.

O astfel de abordare permite demontarea dragostei abstracte față de luncile Dunării, munții falnici, stejarii, plopii și teii „natali”. Ea permite aflarea răspunsului: cui aparțin aceste câmpii și aceste păduri? În proprietatea cui se află? Dacă sunt în proprietatea statului, atunci cui îi aparține statul?

Ăsta este standardul la care trebuie ținută problema dezvoltării sentimentului de patriotism. Atunci el devine plin de conținut, dens și concret. Atunci dragostea pentru luncile și munții natali devine autentică, deoarece apare sentimentul necesității de a le trece în stăpânirea clasei muncitoare.

De sentimentul patriotismului este legat indisolubil un alt sentiment măreț — mândria națională. Chiar dacă România este o țară destul de omogenă din punct de vedere etnic, nu trebuie să uităm că alături de români trăiesc împreună diverse națiuni, fiecare având chipul său specific. Acesta este exprimat în trăsăturile culturii naționale. Sentimentul mândriei naționale este sentimentul de dragoste față de propria națiune, față de cultura, istoria și limba ei.

Acest sentiment este direct opus naționalismului. Cel din urmă poate fi definit ca egoism național, neîncredere și/sau ură față de alte națiuni. Naționalismul folosește sentimentul mândriei naționale, îl golește de conținut, seamănă ură între popoare. Iar toate acestea sunt profitabile exclusiv clasei conducătoare, pentru a distrage oamenii simpli de la stăpânul care le stă în cârcă.

Pentru cei care creează cultura națională, adică muncitorii, sentimentul mândriei naționale este legat indisolubil de prietenia între popoare, de internaționalism. Nu există mândrie națională fără internaționalism, și nici internaționalism fără mândrie națională.

În ceea ce privește concret țara noastră, veriga de legătură a tuturor popoarelor care o locuiesc este poporul român. Soarta maghiarilor, romilor și lipovenilor ce trăiesc pe teritoriul țării noastre este strâns legată de acțiunile și luptele conduse de poporul român. Cuvintele lui Stalin din 24 mai 1945, legate de poporul rus sunt complet aplicabile și în cazul poporului român:

„Beau în primul rând în sănătatea poporului rus, pentru că este cea mai de seamă națiune dintre toate națiunile care alcătuiesc Uniunea Sovietică.

Ridic paharul în sănătatea poporului rus, pentru că în acest război el și-a câștigat stima generală ca forță conducătoare a Uniunii Sovietice între toate popoarele țării noastre.

Ridic paharul în sănătatea poporului rus nu numai pentru că este poporul conducător, ci și pentru că are o minte clară, caracter ferm și răbdare.”

Rolul obiectiv al poporului român are două consecințe logice:

1. Pentru români, sentimentul mândriei naționale coincide direct cu sentimentul patriotismului. Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș, Horea, Cloșca și Crișan, Bălcescu și Ghica, Negruzzi, Porumbescu și Eminescu, Ana Pauker și Mihail Roller formează mândria atât națională, cât și patriotică.

2. Pentru celelalte popoare ale României, sentimentul mândriei naționale și cel al patriotismului nu coincid, deși sunt legate între ele. Primul sentiment trezește în ei mândria pentru eroii lor naționali specifici, cultura și istoria lor națională. Al doilea sentiment trezește în ei mândria pentru patrie, pentru poporul care este elementul de legătură pentru toate popoarele României, mândria pentru poporul conducător al României și legăturile istorice cu acesta.

Dar cultura remarcabilă a poporului român și a fraților săi nu are un caracter îngust național, ci are o semnificație mondială. Aderarea la cultura națională a poporului român ridică popoarele înfrățite la nivelul culturii mondiale.

Astfel, vedem două componente ale sentimentului mândriei naționale și ale sentimentului patriotismului. Prin forma lor, ele poartă un caracter național și patriotic, dar conținutul lor poartă un caracter comunist. Conținutul lor spune: noi suntem patrimoniul întregii lumi, al tuturor muncitorilor mondiali, al tuturor popoarelor planetei noastre.

Vladimir Ilici avea perfectă dreptate când scria:

„Interesele mândriei naționale (înțeleasă nu în mod slugarnic) a velicorușilor coincid cu interesele socialiste ale proletarilor velicoruși (și ale tuturor celorlalți proletari).”

Oportunismul de stânga în această chestiune neagă într-un fel sau altul forma națională, recunoscând doar conținutul de clasă. De aici rezultă disprețul lor față de propria istorie și cultură. De aici și neînțelegerea faptului că proletariatul fiecărei națiuni preia în tradițiile sale tot ce este mai bun creat de-a lungul secolelor de acea națiune. Tot de aici se manifestă evaporarea conținutului de clasă însuși.

Oportunismul de dreapta în această chestiune merge pe calea recunoașterii mândriei naționale și patriotice, estompând sau negând complet conținutul comunist. De aici rezultă abordarea lor îngust națională. De aici și neînțelegerea faptului că înflorirea națiunilor este asigurată de cooperarea lor strânsă și de îmbogățirea reciprocă.

Comunismul în această chestiune nu subestimează nici forma, nici conținutul. Suntem plini de sentimentul mândriei naționale care exprimă interesul clasei muncitoare. Înțelegem rolul decisiv al conținutului, dar acest lucru nu ne face să uităm forma.

În mișcarea stângistă din România de astăzi vedem foarte mulți oportuniști de stânga. Lor le este străină mândria națională. Prin structura minții lor, ei sunt cosmopoliți și, prin urmare, românofobi. Prin ideile și acțiunile lor, ei acționează ca slugile imperialismului occidental, împotriva intereselor poporului român.

2. Măreția poporului român — o mândrie pentru comuniști

Secole de-a rândul s-a cântat în România despre răbdarea țăranului și ciobanului român. S-a menținut cultul smereniei, supunerii, a resemnării și a fatalismului mioritic. În aceasta se vedea măreția și înțelepciunea românilor, fiind prezentată drept cauza supraviețuirii noastre într-o regiune foarte turbulentă a Europei. Pe de o parte, acest sentiment este prezentat ca fiind unul pozitiv, oferindu-i poporului român un avantaj în fața popoarelor înfumurate. Pe de altă parte, unii intelectuali burghezi degenerați au criticat și ponegrit aspru poporul român pentru această pasivitate, prezentându-l ca fiind inferior altor popoare. Un exemplu de filozof degenerat și antipatriotic este Emil Cioran, susținător al mișcării antinaționale Legionare. Din cuvintele de laudă adresate lui Codreanu, aflăm adevărata atitudine a lui Cioran față de propriul popor:

„Patosul legionar este o expresie de reacțiune în fața unui trecut de nenoroc. Această nație n-a excelat în lume decât prin consecvența în nefericire. Niciodată nu s-a dezmințit. Substanța noastră este un infinit negativ. De aici pleacă imposibilitatea de a depăși pendularea între o amărăciune dizolvantă și o furie optimistă.

Într-un moment de descurajare, i-am spus Căpitanului:

«Căpitane, eu nu cred că România are vreun sens în lume. Nu e niciun semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranță.»

[…]

Înainte de el românul era numai român, adică un maerial uman alcătuit din ațipiri și umilinți.”

Dar cei care preaslăvesc răbdarea uită complet: extrema răbdării rușinoase la români s-a revărsat întotdeauna într-o formă extremă de rezistență. Răbdarea românească a generat nerăbdarea românească, încărcând energic lupta împotriva exploatatorilor.

Credeți că românul va fi mereu răbdător și servil? Atunci așteptați-vă de la el la lovituri zdrobitoare, proporționale cu răbdarea sa. Cu cât românul rabdă mai mult, cu atât mai furios se va răzbuna ulterior pentru toate asupririle, fie ele de clasă sau naționale.

Această regulă istorică a fost deja excelent formulată de Lenin:

„Suntem mândri că toate aceste violențe au stârnit o împotrivire în mediul nostru, al velicorușilor, că acest mediu a dat pe un Radișcev, pe decembriști, pe revoluționarii-raznocinți din deceniul al 8-lea al secolului trecut, că clasa muncitoare velicorusă a creat în 1905 un puternic partid revoluționar al maselor, că tot pe atunci a început și țăranul velicorus să devină democrat, să dea jos pe popă și pe moșier.”

Gesturi de vitejie au fost adesea observate și în luptele poporului român împotriva claselor exploatatoare, de exemplu în cazul eroinei Ana Ipătescu:

„Se expune cu vitejie, cu disprețuirea morții primejdiei celei mai mari și chiar când gloanțele șuerau împrejurul ei nu-și părăsi locul, făcând să răsune cuvintele: Curaj copii, moarte trădătorilor!” (Gazeta „Pruncul român”, 22 iunie 1848)

Sentimentul mândriei naționale pentru poporul român înțelege și acceptă acea latură a istoriei române în care au trăit, au muncit și au luptat masele muncitoare. Acest sentiment, unit cu cunoașterea și devenit convingere, are trei componente. Din acestea decurg anumite concluzii practice.

2.1. Dragostea față de propria limbă

Într-adevăr, limba română, datorită calităților și bogăției sale, este considerată pe drept o limbă unică și valoroasă. În limba română au fost create multe capodopere literare care au fost și încă sunt apreciate dincolo de granițele țării noastre. Comuniștii români se mândresc sincer cu poeții și scriitorii care au îmbogățit limba și literatura română, studiindu-i cu atenție: Falimon, Bolintineanu, Alecsandri, Maiorescu, Negruzzi, Neculuță, Rebreanu, Sadoveanu, A. Toma și mulți alții.

Este important de subliniat: majoritatea creatorilor limbii noastre literare aveau viziuni avansate, revoluționare, îndreptate împotriva opresiunii statale, bisericești și străine.

Comuniștii români protestează și sunt revoltați de procesul reacționar care a cuprins limba noastră astăzi. Scăderea nivelului de educație, analfabetismul funcțional și subordonarea față de cultura occidentală au dus la un număr enorm de împrumuturi total inutile și simplificări prostești.

Nu suntem împotriva împrumuturilor când acestea sunt necesare, legate de absența cuvintelor în propria limbă pentru a desemna fenomene noi (în special în știință și tehnică), dar suntem categoric împotriva împrumuturilor deplasate, răspândite în jargonul tinerilor și în mediul academic ignorant.

Cea mai consecventă poziție în păstrarea limbii naționale a fost ocupată de Vladimir Ilici Lenin, a cărui lucrare „Despre purificarea limbii ruse” o recomandăm spre lectură. Ea se încheie cu o întrebare-apel: „Nu e timpul să declarăm război folosirii nejustificate a cuvintelor străine?”. Această poziție este poziția noastră programatică.

2.2. Dragostea față de propria cultură

După cum se știe, au existat două culturi române, așa cum istoric au existat două Românii.

Pe de o parte, „cultura” paraziților „români”. „Cultura” lui Carol și Ferdinand, a lui Brătianu, Maniu, Sima și Ceaușescu. Acestei clici i-au servit și îi servesc sute și mii de intelectuali, oameni „culți”, care de secole justifică dominația oligarhiei (2).

Pe de altă parte, cultura muncitorilor români, cultura poporului român în sensul propriu al cuvântului — tocmai pe aceasta o iubește orice român conștient.

Chiar dacă ne iubim patria și cultura, trebuie să recunoaștem că, din cauza dominației forțelor reacționare pe parcursul istoriei, cultura românească nu s-a apropiat în calitate de cea rusească. Cultura românească s-a dezvoltat la un ritm sănătos în perioada pașoptistă, sub influența burgheziei progresiste. Desigur, influența majoră a elementelor feudale în această perioadă a creat o limită a dezvoltării culturale, dar progresele culturale erau vizibile.

O perioadă mult mai tristă pentru cultura noastră a început să se dezvolte spre sfârșitul secolului XIX, sub influența regimului reacționar al lui Carol I. În perioada asta, mișcarea revoluționară a proletariatului nu era la fel de puternică în România ca pe teritoriul viitoarei Uniuni Sovietice. În perioada interbelică, pe când în URSS cultura a atins cote extraordinar de mari, reprezentată de autori precum Gorki, Maiakovski și Ostrovski, la noi în România domnea un regim imperialist reacționar. Majoritatea oamenilor nu aveau acces la cultură și erau analfabeți, deci dezvoltarea culturală a mers greu.

După ce România a devenit o democrație populară, elementele mic-burgheze dominau viața culturală a societății. De asta România nu a avut mulți autori cu adevărat proletari, mai ales după ce regimul lui Dej s-a întărit, punând bazele unei culturi burgheze naționaliste, antiproletare.

Totuși, cultura românească are cu ce să se mândrească, iar odată cu instaurarea dictaturii proletare, vom vedea o și mai mare înflorire. Ne mândrim cu faptul că aceste realizări culturale sunt patrimoniul întregii lumi (în aceasta constă internaționalismul nostru), cât și cu faptul că acestea au fost realizate tocmai de poporul român (în aceasta constă mândria noastră națională).

Ne mândrim că pe aceste înălțimi ale minții sale poporul român le-a îndreptat într-un fel sau altul împotriva monarhiei, împotriva capitaliștilor, împotriva mic-burghezilor. Ne mândrim că aceste înălțimi au dus la crearea tradițiilor revoluționare ale poporului, la crearea unor lideri proletari de seamă, care au luptat alături de popor împotriva fascismului și au format o democrație populară, încercând să o transforme într-o dictatură proletară.

2.3. Dragostea față de propria istorie

Probabil că nu se poate găsi în țara noastră un comunist care să nu cunoască istoria României. Ne iubim istoria, o studiem, ne mândrim cu momentele sale eroice. Cele spuse despre dualitatea culturii se aplică și istoriei.

Pe de o parte, ne mândrim cu masele muncitoare ale României și, înainte de toate, cu lupta lor de clasă seculară împotriva propriilor exploatatori. Poporul român și-a demonstrat vitejia și dibăcia în lupta împotriva exploatării și a depus eforturi reale în lupta împotriva capitaliștilor.

Pe de altă parte, ne mândrim cu lupta plină de abnegație a poporului român împotriva invadatorilor străini. Un stângist ar putea obiecta: „ce diferență era pentru țăranul român cine îi stă în cârcă — «propriul» moșier sau unul străin?”. Și ar adăuga: „importantă este doar lupta de clasă!”. Întregul sens al luptei românilor cu asupritorii străini pare să fie negată de astfel de raționamente. Or avea stângiștii dreptate?

Să luăm jugul otoman asupra României. Este oare indiferent cine asuprește poporul muncitor — exploatatorul „propriu” sau cel străin? Poate că nu avea rost ca poporul de rând să lupte împotriva jugului otoman? Dar știm foarte bine: otomanii au stârpit dezvoltarea socială a românilor și au subjugat prin vasalitate România timp de aproape 500 de ani.

Jugul otoman a adus cu el mijloace de exploatare economică severe — țăranii erau nevoiți să plătească taxe de patru ori pe an pentru a plăti sultanul otoman. Zapciii (strângătorii de taxe) foloseau mijloace dure și tortura pentru a lua de la țărani. Mulți țărani erau nevoiți să fugă de la casele lor pentru a evita datoriile.

Otomanii aveau o influență uriașă asupra treburilor militare și administrative în România și aveau o influență majoră în alegerea domnitorilor.

De pe urma lor a suferit în principal poporul muncitor. Regimul otoman a întârziat extrem de mult dezvoltarea economică a României, fapt ce a dus la rămânerea în urmă a României față de Europa Occidentală.

În aceste condiții, interesul tuturor claselor și straturilor societății a devenit eliberarea de sub jug și crearea unui stat centralizat. În crearea acestuia erau interesați:

• feudalii mici și mijlocii, deoarece doar un astfel de stat era capabil să le asigure privilegiile;

• negustorii, deoarece doar un astfel de stat era capabil să asigure securitatea rutelor comerciale, să stabilească o unitate de măsură și o monedă unică;

• meșteșugarii și țăranii, deoarece doar un astfel de stat era capabil să elimine conflictele feudale interne care îi ruinau.

Bucurându-se de un astfel de sprijin general-democratic, domnitorii din Principatele Române au redus în anumite perioade dependența față de Imperiul Otoman și cel Habsburgic, creând condițiile pentru formarea unui stat național unitar. Acesta a fost un progres incontestabil pentru patria noastră, deoarece a ușurat situația maselor muncitoare și a stimulat dezvoltarea economică.

La fel cum lupta popoarelor Europei împotriva jugului hitlerist a purtat un caracter burghezo-democratic și de eliberare națională, tot așa și lupta poporului român împotriva jugului otoman și habsburgic a purtat un caracter feudal-democratic și de eliberare populară. Și ne mândrim pe drept cu Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Viteaz, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, care au exprimat acest caracter.

Acești patru eroi nemuritori au exprimat interesele clasei feudale. Dar, în același timp, ei au exprimat și interesul întregului popor. În acea perioadă istorică, soarta întregului popor depindea de lupta cu tiranii străini. Contradicția internă, de clasă, a cedat locul contradicției externe dintre poporul asuprit și cel asupritor. Doar rezolvând contradicția externă, poporul muncitor putea pune problema luptei cu „propriii” exploatatori.

Lămurind acest lucru, problema aparent „banală” se dovedește a fi nu chiar atât de simplă. Este ușor să scapi cu fraza „aceștia nu sunt eroii noștri, căci sunt feudali!”. Este ușor să vorbești la nesfârșit despre indiferența muncitorilor față de apartenența exploatatorilor. Dar nu, ei nu sunt doar eroi feudali, cât mai ales eroi populari. Iar mândria națională o avem doar pentru caracterul lor popular, nicidecum pentru cel feudal (3).

În cele din urmă, ne mândrim cu unitatea diverselor popoare ale României în lupta lor cu asupritorii proprii și străini. Chiar dacă ideologii burghezi încearcă în permanență să-i picteze pe maghiari și pe ruși ca fiind inamicii românilor, istoria prezintă cu totul altă imagine. Ștefan cel Mare a primit ajutorul lui Ivan al III-lea în lupta antiotomană. Rusia, prin intermediul generalului Pavel Kiseleff, a ajutat Țara Românească și Moldova să-și modernizeze sistemul administrativ, creând condiții pentru Unirea din 1859. Nu în ultimul rând, să nu uităm relațiile bune pe care le-a avut Dimitrie Cantemir cu Petru I.

Gheorghe Doja, un mic nobil secui, a condus o armată de țărani multietnică, formată din români, maghiari și secui pe teritoriul Transilvaniei și al Ungariei împotriva boierimii și opresiunii feudale. Horea, Cloșca și Crișan, români după etnie, de asemenea au condus o armată de țărani, care nu era segregată pe linii etnice. În cadrul revoluțiilor de la 1848, Sándor Petőfi, la fel ca și Bălcescu, a înaintat necesitatea uniunii luptei maselor maghiare și române împotriva jugului habsburgic.

„Vedem curat că același despotism ne copleșește pe toți românii dimpreună cu ungurii... că este învederat pentru tot românul cu minte și inimă că libertatea naționalităților nu poate veni de la curțile împărătești și din mila împăraților și despoților, ci numai dintr-o unire strânsă între toți românii și dintr-o ridicare a tuturor împreună și în solidaritate cu toate popoarele împilate.”

În cadrul mișcării muncitorești și comuniste istorice din România vedem o mare diversitate națională. Marile centre industriale, precum orașele din Valea Jiului, au adunat muncitori de diferite națiuni, iar luptele lor împotriva exploatării patronilor depășeau delimitările naționale și etnice. Un caz remarcabil în mișcarea comunistă era Vasile Luca, secui și maghiar de origine, care a fost un tovarăș fidel de luptă al Anei Pauker împotriva grupului mic-burghez condus de Gheorghiu-Dej.

Astfel, pentru comuniști, abordarea de clasă proletară, sentimentul mândriei naționale, sentimentul patriotismului și sentimentul internaționalismului constituie un tot unitar.

3. Concluzie

În încheiere, recomandăm literatura pe această temă. Articolul nu a acoperit o serie de aspecte, ci a trasat doar linia generală a organizației noastre.

Cele mai importante lucrări pe tema patriotismului și mândriei naționale și modul în care acestea se împletesc organic cu internaționalismul proletar sunt cercetările istorice și culturale ale lui Mihail Roller și lucrările legate de chestiunea națională scrise de Vasile Luca. Ele au pus bazele unei științe istorice românești, arătând măreția poporului român în lupta împotriva claselor exploatatoare. Câteva puncte de plecare pentru lecturarea lui Roller ar fi manualul său de istorie din 1947 și lucrarea „Probleme de istorie”.

Pe lângă asta, avem și lucrările scriitorilor sovietici, care au prezentat opoziția dintre internaționalismul proletar și cosmopolitismul burghez și ireconciliabilitatea lor, dezvăluită în prelegerea lui F. Cernov, „Internaționalismul proletar și cosmopolitismul burghez” (1951) și lucrările lui Gorki, Zelenov și Makarenko.

Toate aceste lucrări sunt cărți de căpătâi pentru fiecare comunist.

Sentimentul culturii naționale, dragostea față de propria națiune și față de propria patrie nu au nicio legătură cu așa-numitul „național-comunism” împins de regimul ceaușist. „Național-comuniștii” consideră națiunea ca fiind ceva etern. Ei neagă posibilitatea dispariției națiunilor.

Comuniștii au dovedit de mult: națiunea este un fenomen istoric, ea a apărut odată cu nașterea capitalismului; înflorirea deplină a tuturor națiunilor este condiția pentru fuziunea națiunilor, pentru crearea unei comunități etnice comuniste unice. Noua comunitate va fi bogată prin faptul că va absorbi toate trăsăturile progresiste ale fiecărei culturi naționale.

Note

1. Când Marx și Engels scriau „muncitorii nu au patrie”, ei înțelegeau perfect că acest lucru este temporar. Clasa muncitoare are o patrie, dar aceasta este înstrăinată de ea, este însușită de capitaliști. Clasa muncitoare poate și trebuie să-și recupereze patria. Tocmai acesta este sensul pe care conducătorii proletariatului l-au introdus în acea afirmație.

2. „Cultura” paraziților „români” are și ea o continuitate istorică. Și vedem astăzi cum reprezentanții lor contemporani admiră în mod servil vechile structuri ale puterii, călăii monarhiei, filozofii și politicienii reacționari și restul lepădăturilor. Vedem susținerea lor pentru astfel de intelectuali reacționari precum Mircea Eliade și Emil Cioran.

3. În articolul „Greșelile teoretice ale lui Stalin”, am scris că patriotismul deasupra claselor a fost o omisiune a staliniștilor. Stalin și propaganda sovietică îi preaslăveau pe eroii pre-sovietici și pre-proletari, dar au uitat complet de caracterul de clasă proletar, au uitat de dictatura proletariatului începând cu 1939. Forma națională a eclipsat complet conținutul comunist. Greșeala nu a constat în faptul că au fost preaslăviți eroii epocilor trecute, ci în faptul că, pe acest fundal, caracterul de clasă a fost dat uitării. În opinia noastră, echilibrul corect s-a menținut la mijlocul anilor ‘30.