Stângismul și schizofrenia

De ce își neagă stânga propria existență?

Astăzi avem de-a face cu un academician care a citit Marx, dar atunci când a fost nevoit să aplice analiza materialistă la societatea modernă, a optat pentru teoria poststructuralistă și postmodernă. Poate acest „moștenitor spiritual” al lui Marx are dreptate făcând asta? Poate marxismul, așa cum îl știm, este depășit istoric? Sau poate, din diverse motive, Mare Dușmănie nu vrea să recunoască că marxismul nu este depășit istoric, ci că teoria marxistă l-a depășit pe el? Cum ar zice Lacan — „Les non-dupes errent” (Cei care nu se lasă păcăliți se înșală).

1. Negarea legii valorii

Vom începe cu întrebarea comună care a fost abordată atât de noi, cât și de Mare Dușmănie — ce s-a schimbat în capitalism începând cu anii 1970 și revoluția informațională? Cel puțin, ambii suntem de acord că anii ‘70 au adus schimbări majore societății capitaliste. Și, trebuie să recunoaștem, pentru stângiștii noștri e un mare pas înainte să abordeze un astfel de subiect complex, care, la drept vorbind, nu a fost încă pe deplin înțeles de nimeni. Pentru o persoană care nu l-a înțeles pe Marx, analiza lui Mare Dușmănie poate părea valoroasă, iar întocmai de asta considerăm că e necesar să clarificăm subiectul.

„stângiștii, mai radicali sau mai moderați, au în comun refuzul puternic de a înțelege (sau a încerca să înțeleagă) transformarea istorică prin care a trecut capitalismul după anii ‘70. la pachet cu o întoarcere în vremurile bune, chiar dacă locurile bune diferă.

[…]

ruptura istorică a anilor ‘70 ne obligă la o altă înțelegere: criza structurală a valorii — în care capitalismul a intrat — dizolvă categoria istorică a imperialismului. imperialismul presupunea spații externe neintegrate, export de capital productiv, integrarea periferiei în muncă salariată, dinamică expansivă a capitalului — condiții dizolvate de criza valorii. capitalul excedentar este preponderent fictiv.”

— notițe despre imperialism și prefixele lui

Suntem complet de acord cu prima parte a argumentului — stângiștii noștri au devenit o parodie învechită a mișcărilor comuniste din trecut, fără a se putea ridica vreodată la măreția lor. La asta putem adăuga și cantitatea nesănătoasă și toxică de idei preluate din „marxismul vestic”, de la academicienii asociați Școlii de la Frankfurt. Despre acest proces am vorbit în detaliu în lucrarea noastră despre intersecționalism.

Mai departe, afirmația că legea valorii a încetat să mai funcționeze dă dovadă de o denaturare gravă a teoriei lui Marx. Pe baza acestei denaturări, autorul construiește un întreg castel de cărți pe care se susține teoria lui oportunistă. Argumentul de bază al autorului este următorul — dezvoltarea tehnologică (a forțelor de producție) a dus la creșterea compoziției organice a capitalului (capital mort) și la scăderea forței de muncă (muncă vie) până la un așa nivel încât însăși valoarea (și, evident, plusvaloarea) nu mai stă la baza producției capitaliste. Pentru autor, bogățiile capitaliștilor nu mai sunt obținute, predominant, prin exploatarea forței de muncă și extragerea plusvalorii, ci prin profituri financiare obținute din „investiții” fictive (capital fictiv).

Înainte să mergem mai departe, ținem să menționăm că un argument similar a fost prezentat de președintele Partidului Comunist American, Haz al-Din, care a înaintat teza revizionistă conform căreia „deja trăim în socialism”. Mare Dușmănie zice — „legea valorii nu mai acționează în ziua de azi, ceea ce a dus la «golirea» și «declasarea» sistemului capitalist, avem capitalism fără capitalism”, iar Haz al-Din zice „legea valorii nu mai acționează în ziua de azi, baza economică este socialistă, iar lupta de clasă are preponderent loc la nivel suprastructural”. Concluziile sunt diferite, dar premisa defectuoasă e identică.

Organizația noastră a produs mai multe cercetări pe tema automatizării și a tehnologiilor informaționale („About modern information technologies”, „The impoverishment of the proletariat in modern capitalism”, „Socialismul proletar al lui K. Marx”) și vă încurajăm să le citiți, dar vom relua, pe scurt, argumentele principale.

În primul rând, în anii 1970, capitalismul a devenit un sistem complet dominant pe plan global. Până atunci, încă mai existau țări care, din cauza jugului colonial, au rămas la relații feudal-patriarhale. Odată cu sfârșitul epocii coloniale și începutul celei neocoloniale, toată populația globului a fost atrasă în sfera relațiilor capitaliste. Diviziunea muncii, repartiția mijloacelor de producție, a capitalului și a mărfurilor a căpătat un caracter cu adevărat global. Asta a dus la prăbușirea standardului de aur (acest proces a început încă din anii 1930), iar forța de muncă a devenit, direct, măsura valorii. Acest lucru a fost posibil întocmai datorită socializării economice.

„«Munca» își pierde capacitatea de generalizare socială, inclusiv în forma ei reificată de bani. Odată cu aceasta, conștiința întemeiată pe ea se degradează. Inclusiv — și în mod special — conștiința marxistă. «Munca» își pierde demnitatea, iar ea nu mai poate fi sanctificată ideologic drept creatoare a necesarului pentru viață. Dimpotrivă, tocmai în criza ei este demascată drept o mașină socială care funcționează orbește, incapabilă să stabilească vreun sens de conținut, în afară de propriul ei scop tautologic: din «muncă» să producă mai multă «muncă», și astfel din bani să producă mai mulți bani. În cele din urmă, produce distrugerea lumii de dragul ei însăși.”

Afirmația asta, alături de toate concluziile culturale extrase din ea, este potrivnică realității. Munca nu a fost nicicum scoasă din procesul de producție. Pentru a înțelege rolul muncii în ziua de azi, trebuie să privim două aspecte:

1. Munca intelectuală. În țările dezvoltate, o mare parte din muncitori sunt ingineri, oameni de știință, medici, profesori etc. Contrar persoanelor care fetișizează imaginea muncitorului tradițional de fabrică, pentru Marx, proletarul este definit ca o poziție în cadrul relațiilor de producție. Mai exact, proletarii își vând forța de muncă pentru a trăi, nu dețin mijloace de producție și produc plusvaloare. Nu ne credeți? Hai să vedem ce zice Marx despre învățători:

„Astfel, un învățător — dacă ne este permis să luăm un exemplu din afara sferei producției materiale — este muncitor productiv nu fiindcă îi învață pe copii, ci fiindcă muncește până la epuizare pentru a-l îmbogăți pe întreprinzător. Faptul că acesta din urmă și-a investit capitalul într-o fabrică de învățătură în loc să-l investească într-o fabrică de cârnați nu schimbă nimic.”

— K. Marx. Capitalul, vol. I

„Natura nu creează mașini, locomotive, căi ferate, telegraf electric, mașini de tricotat automate etc. Toate acestea sunt produse ale muncii umane, material natural transformat în organe ale voinței umane care domină natura sau ale activității umane în natură. Ele sunt organe ale creierului uman create de mâna omului; sunt forța obiectivată a cunoașterii. Dezvoltarea capitalului fix indică gradul în care cunoașterea socială generală [das allgemeine gesellschaftliche Wissen] a devenit o nemijlocită forță de producție și, ca urmare, condițiile procesului social vital au fost subordonate controlului intelectului general și s-au transformat în conformitate cu cerințele acestuia; gradul în care forțele de producție sociale sunt create nu numai sub formă de cunoștințe, ci și ca organe nemijlocite ale practicii sociale, ale procesului vital real.”

— K. Marx. Bazele criticii economiei politice

Pe scurt, chiar dacă am avea un grad mare de automatizare a industriei, oricum plusvaloarea ar fi produsă de ingineri, programatori și oamenii care întrețin utilajele.

Aici vrem să facem o distincție importantă, legată de conceptul de „slujbe de mare rahat” (bullshit jobs). Acest subiect a fost abordat de noi în trecut, dar, pe scurt: scăderea profitabilității capitalului a dus la scăderea investițiilor în industriile cu o compoziție organică crescută și a dus la crearea mai multor locuri de muncă în (a) industriile de consum (HoReCa, gig work), (b) poziții administrative inutile. Locurile de muncă din categoria (a), de multe ori, există doar din cauză că restul oamenilor sunt forțați să muncească ore excesive.

2. Rata de automatizare nu este atât de mare, nici la nivel global, dar nici în țările capitaliste dezvoltate. În 2018, rata de automatizare a industriei era de 26% în SUA, 21% în Franța și 17% în Germania. În 2025, Coreea de Sud are cea mai mare densitate de roboți în industrie, cu 1 robot la fiecare 10 muncitori. Indiferent de cum privim aceste statistici, vedem că forța de muncă încă are o poziție esențială în producția capitalistă. Mai mult, capitalismul este un sistem global, în care industriile automatizate din țările dezvoltate sunt dependente de industriile mai puțin automatizate și de forța de muncă din țările mai puțin dezvoltate. În Occident, industriile de consum încă au o compoziție organică scăzută a capitalului.

Cam atât avem de spus despre teoria valorii, care, fără îndoială, continuă să acționeze în ziua de azi. Aveți nevoie de mai multe dovezi? Citiți lucrările lui Michael Roberts:

• The future of work 3 — automation;

• The frontiers of value;

• Marx’s theory of value: collapse, AI and Petro.

2. Denaturarea imperialismului

Vom mai repeta o dată acest fapt — toate celelalte denaturări (și nu sunt puține), făcute de Mare Dușmănie, reies din denaturarea legii valorii și din teoria „declasării” capitalismului.

„s.u.a nu (mai) este un imperiu expansiv, ci un stat-pivot al unui sistem global blocat, care administrează consecințele prăbușirii dezvoltării capitaliste. tocmai de aceea comportamentul devine «arbitrar», mai «violent», mai «imperial». nu pentru că puterea ar crește sau ar reprezenta ceva, ci pentru că baza materială dispare.”

— notițe despre imperialism și prefixele lui

Cum contrazice a doua parte a primei fraze conceptul de stat imperialist? Imperialismul în sine este etapa muribundă a capitalismului, în care toate contradicțiile capitalismului se agravează. De asta vedem comportament atât de „violent” și „arbitrar”, și nici măcar nu ar fi prima dată în istorie. Nu așa au fost și Germania fascistă sau campania SUA în perioada din și de după al Doilea Război Mondial? Sau poate spectacolul mediatic îi face pe unii stângiști să creadă că avem de-a face cu un nou tip de „rău”, care nu exista pe vremea lui Lenin și Stalin? Dacă Mare Dușmănie nu l-ar fi „sublimat” pe Marx în capul lui, atunci el nu ar vedea nicio contradicție dintre ce zicea Lenin despre imperialism și ce se întâmplă în ziua de azi, ba din contră, teoria lui Lenin este în permanență actualizată și dovedită! Lumea se împarte în mai mulți poli de influență și vedem cum toate țările capitaliste încearcă să-și apere puterea în sistemul imperialist. Desigur, structura sistemului imperialist modern este predominant influențată de conflictul dintre imperialismul american și cel chinezesc.

3. Marx și „fetișul muncii”

„Substanța sa ideologică se reduce la acea concepție pe care încă Manifestul Comunist o formula, la punctul 8 dintre măsurile propuse: «Constrângere egală la muncă pentru toți, înființarea unor armate industriale» (Marx, Engels; 1990, 481). În măsura în care marxiștii nu au migrat deja în masă spre economia de piață occidentală, ei reproduc cu atât mai militant acest fetișism istoric al muncii. Nu este descoperit «celălalt» Marx, acela pentru care «munca» (Arbeit) putea fi descifrată ca o «pedagogie istorică» temporară, destinată să elibereze bogăția socială și apoi să fie abandonată. Dimpotrivă, captivitatea în această formă se pietrifică până la pierderea conștiinței.”

— Fetișul muncii

De multe ori am acuzat stângiștii de faptul că sunt leneși sau au o atitudine irațional de negativă față de muncă în general. Dar, în cazul lui Mare Dușmănie, vedem că argumentul lui e ceva mai „rafinat” și că am păcătui dacă am face apel la „presupusa «parazitare leneșă» (Bärenhäuterei), figura negativă fantasmatică comună marxismului, liberalismului și naționalismului de dreapta”. Vom începe cu niște citate de la Marx și Engels:

„Revoluția proletară, rezolvarea contradicțiilor: proletariatul cucerește puterea politică și în virtutea acestei puteri transformă mijloacele de producție sociale, care scapă din mâinile burgheziei, în proprietate a întregii societăți. Prin acest act el eliberează mijloacele de producție de caracterul de capital pe care-l aveau până acum și dă caracterului lor social libertate deplină de a se afirma. Acum devine posibilă o producție socială după un plan dinainte stabilit. Dezvoltarea producției face ca existența pe viitor a diferitelor clase sociale să devină un anacronism.”

— F. Engels. Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință

„O formațiune socială nu piere niciodată înainte de a se fi dezvoltat toate forțele de producție pentru care ea oferă suficient câmp liber, și noi relații de producție, superioare, nu apar niciodată înainte ca în sânul vechii societăți să se fi copt condițiile materiale ale existenței lor.”

— K. Marx. Prefață la critica economiei politice

Vedem că Marx și Engels considerau că dezvoltarea forțelor de producție este o condiție esențială pentru viitoarea societate comunistă. Comunismul viitorului va fi un comunism al bogăției sociale, unde abundența în producție va permite dezvoltarea multilaterală a tuturor membrilor societății. Aceste teze nu contrazic nicicum criticile înstrăinării (și ale formelor de înstrăinare) aduse în manuscrisele economico-filozofice din 1844. Orice aparentă „contradicție” dintre Marx cel tânăr și cel bătrân au fost fabricate și exagerate de filozofii subiectiviști, care nu înțeleg procesul dialecticii materialiste istorice.

Problema nu e munca în general, având în vedere că munca reprezintă esența (socială) a omului, ci faptul că munca este înstrăinată, astfel înstrăinându-l pe om de societate și de sine însuși. Această contradicție, esențială în societatea de clasă, nici nu ar mai avea sens dacă preluăm perspectiva stângistă față de muncă.

4. Marxismul și stânga au fost sublimate (aufheben)

Trebuie să vorbim mai întâi de articolul „Stânga românească de platformă”, scris de Emanuel Lupașcu și Octav Ojog, de la PLS, în cadrul cărții „(Re)citindu-l pe Marx (Teorie 143, nr. 2)”. Teoria „stângii de platformă” ar fi avut o oarecare valoare dacă ar fi fost o adaptare fidelă a teoriei lui Lenin despre ziar la condițiile moderne. În schimb, avem teorii delirante tehnofeudale despre o dominație absolută a algoritmilor, condusă de marii oligarhi. În schema asta, proletariatul rămâne doar o masă răzleață și dominată absolut. În realitate, conținutul pe care îl vedem pe internet este supus să reflecte bilanțul forțelor de clasă din societatea noastră. Dacă proletariatul devine mai puternic, el va putea folosi noile tehnologii de comunicare pentru a se organiza, la fel cum au făcut bolșevicii cu ziarul central.

Pe lângă asta, cei de la PLS ne oferă o „analiză de clasă” a curentelor de stânga ce există în România, bazată pe arhetipurile câtorva dintre reprezentanții diferitelor facțiuni. Analiza este, în esență, subiectivistă și lipsită de vreo încercare la studiu empiric obiectiv. Analiza se citește mai degrabă ca un eseu de la subiectul 3 la BAC la română, decât ca o cercetare serioasă.

Paiele pe focul acestui subiect și așa șubred, prezentat defectuos de către cei de la PLS, au fost aruncate de către Mare Dușmănie, într-un articol recent. Haideți să-l citim.

„cu referire la textul lui Ojog & Lupașcu, eu nu cred că (doar) constrângerile algoritmice ale platformelor sau apartenența de clasă a stângiștilor mai vizibili fac ca stânga să fie ineficientă politic. mai mult, cred că explicațiile de acest tip reprezintă o raportare inadecvată (aș îndrăzni să spun chiar fantasmatică) la trecut și la compoziția capitalismului contemporan. motivul pentru această lipsă de succes de masă al stângii de platformă pe care îl oferă autorii, acela că — ca să simplificăm nepermis de mult — «creatorii de conținut sunt niște mic-burghezi» nu ține.

în primul rând, pentru că pare că se înlocuiește cauza cu efectul: platformizarea și vizibilitatea micii burghezii digitale sunt efectele dizolvării subiectului de clasă — și clasic — al stângii la nivel istoric; această dizolvare/fragmentare este un proces care s-a accelerat din cauza modificării situației material-istorice de după anii ‘70, la nivel global.

în al doilea rând pentru că însăși grila muncitor–mic-burghez–burghez este o schemă care aparține unei epoci în care capitalismul era organizat în jurul producției industriale de masă.”

— Stânga de fantasmă

Dumnezeu ne-a binecuvântat să-i vedem pe cei de la PLS numindu-i pe alți stângiști „mic-burghezi”, ceea ce este adevărat. Dragi cititori, și voi simțiți disperarea și „superioritatea” pseudo-intelectuală ce vine din partea lui Mare Dușmănie? Când Marx a vorbit despre cum „filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba”, nu se referea el oare la astfel de persoane, care ridică din umeri și zic că pur și simplu nu avem și nu vom mai avea condiții obiective pentru o mișcare comunistă adevărată? În sfera academiei mic-burgheze, din care face parte Mare Dușmănie, astfel de întrebări practice pe care le punem noi probabil sunt văzute ca fiind „simpliste” și „reductive”, căci această sferă nu a avut niciodată intenția sau abilitatea să producă vreo schimbare socială.

Înainte să încheiem critica, haideți să vedem suspinul mic-burghez, cu aromele anarhismului (pe care Mare Dușmănie îl neagă), al stângismului și „micropoliticii” filozofilor francezi, care constituie principiul ce ghidează practica lui Mare Dușmănie:

„Eu, Valeriu A. Cuc, nu știu ce ar trebui să facem, să ceri celui ce critică și o soluție e o cerință profund anti-cooperativă […] Dacă există, totuși, un sens în care putem vorbi despre luptă astăzi, acest sens nu mai este cel al unei clase împotriva altei clase, ci al unor practici fragmentate de refuz, de sustragere, de cooperare…”

— Solidaritate — cu cine? (53:16)